Micul nostru erou

Intr-o seara, stateam cu Silviu pe canapea si ne uitam la un film cand…aud intrebarea: “Ai vrea sa facem un copil?”. Imediat a venit raspunsul meu: “DA”. Eu aveam aproape 24 ani si el 29. Asa a inceput povestea noastra.

Pe 17 septembrie 2012 aniversam 2 ani de relatie. Atunci am aflat ca sunt insarcinata. Apoi imi amintesc ca eram la medic pe modul “panica” si ne-am revenit abia cand minunata doamna dr. Alina Sirbu ne-a intrebat: “Nu va doriti copilul?

Normal ca il doream asa ca au urmat ecografii…camera copilului….ales nume etc. Am avut multe de facut. Sarcina mea insa nu a fost usoara. Organismul meu a reactionat intr-un mod ciudat. Din luna a 2 a am stat aproape numai in pat pentru ca aveam dureri. Apoi, prin saptamana 28 au inceput contractiile – nu false. Nu am avut greata ci doar niste arsuri spre final si o iritatie pe piele. Toate analizele erau perfecte si sarcina evolua bine insa mie imi era din ce in ce mai greu din punct de vedere fizic.

Aveam aproape 35 sapt cand am mers la control pentru ca simteam o presiune groaznica in partea de jos a burtii. Imi amintesc si acum privirea medicului, dupa control si cuvintele auzite atunci: “Doamna Neghina, totul este bine. Mergeti acasa sa va strangeti lucrurile si maine mergeti la spital pentru internare. O sa cunoastem fetita mai repede“. Eram singura la control. Nu stiu cum am ajuns acasa sau cum l-am sunat pe Silviu sa ii povestesc. Stiu doar ca in mintea mea auzeam: “este prea devreme, nu pot sa nasc acum”. Ei bine, toata panica aceasta nu a fost buna pentru ca am fost internata in noaptea respectiva. De dimineata a venit doamna dr. Alina Sirbu care mi-a spus ca ar vrea sa mai rezist cateva zile ca sa mai creasca putin copilul. Mie imi era din ce in ce mai greu pentru ca aveam dureri groaznice si pulsul 140 constant din cauza tratamentului.

Acum am sa va povestesc ceva funny. Era noapte si de garda era un medic extrem de simpatic (nu imi mai amintesc numele). Eu eram cu ale mele contractii. A intrat in salon si vedea cum imi tin respiratia de parca eram la scufundari. A sunat-o pe dr. Alina Sirbu si i-a spus: “Alina, eu nu mai am ce sa ii fac. Nimic nu ii opreste contractiile. Posibil sa nasca in noaptea asta“. Au mai vorbit ei putin si apoi medicul mi-a dat mie telefonul. Si acum o “urasc” pentru ca avea o voce asa blanda, linistitoare si extrem de convingatoare cand mie imi era atat de rau :)). Mi-a spus: “Doamna Neghina, acum ma pregatesc sa vin spre spital. As mai vrea insa putin timp sa va fac un control amanuntit si sa pregatim impreuna nasterea, fara graba. Puteti sa rezistati pana de dimineata?” Normal ca am cedat si am spus ca o astept. Ulterior am primit un soi de somnifer si nu imi mai amintesc nimic pana de dimineata. Silviu mi-a spus ca a intrebat: “A murit ???” :))).

Si uite asa am fost “pacalita” sa mai rezist inca 3 zile. In total au fost 4 zile de internare. Am nascut in duminica de Florii – 28 aprilie 2013 ora 12:15. Nasterea a fost prin cezariana. Am vorbit non-stop inca de la intrarea in sala de operatii si pana am auzit copilul.

Dialogul sau mai exact monologul era ceva de genul (eu ma adresam anestezistului):
– Dar ce faceti acolo, ce scrieti?
– M-am plictisit. De ce nu vorbiti cu mine?
– Imi este rau si cred ca o sa lesin.
Aici am primit raspuns: – Nu o sa lesinati pentru ca sunt aici ca sa va ajut.
– Gata, simt ca lesin. O sa lesin……..

Asta a suportat medicul anestezist timp de 5-7 minute pana am nascut :))). Apoi a urmat repriza de plans pentru ca nu auzeam copilul. Copilul plangea dar in panica de acolo eu nu il auzeam.

Micul nostru erou este o mica eroina care a avut 2690 gr, 47 cm si s-a nascut la 35 sapt si 4 zile – Maya Violeta.

Cand am ajuns in salon si m-am dezmeticit din anestezie, am cerut sa imi aduca copilul (o vazusem si mai devreme). Era si Silviu cu mine. Asistenta de la neonatologie o manevra atat de simplu. Ne-a vazut usor crispati asa ca a zis sa ne trezeasca si a facut asta punand copilul in bratele lui Silviu. Apoi a plecat. Sa vedeti distractie pana am pus bebelusul inapoi in patutul lui: unul ii tinea capul si altul corpul. Intre timp a venit o asistenta in salon. Eu, extenuata fiind dupa “lupta” anterioara ii spun lui Silviu: “ce facem cu chestia asta mica acasa?” Va imaginati privirea asistentei :))).

Nu stau prea bine cu memoria insa ce s-a intamplat acum mai bine de 7 ani imi amintesc de parca a fost ieri :).

PS: Ii multumesc din suflet doamnei dr. Alina Sirbu pentru rabdare si pentru ca mi-a fost alaturi non-stop.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *